Pe unde mai fugim din oraş?

Anul trecut am zis că nu îmi iau concediu de vară şi îl păstrez pentru treburile administrative pe care mi le programasem spre sfârşitul anului. Cu tot neluatul ăsta de concediu, am reuşit să mă plimb mai mult decât în oricare alt an. Am observat că dacă îmi iau una sau două zile de vineri libere într-o lună, pot să mă plimb între trei şi şase zile pe lună. (mai mult…)

Despre pişcotari. Doar o părere personală.

Băi, ce nebunie e cu termenul ăsta. Nu ştiu cine şi când l-a pornit, dar e funny şi enervant în acelaşi timp. Nu detaliez, că probabil toată lumea se gândeşte la acelaşi lucru.

Ei bine, mă tot ţin să scriu părerea mea despre pişcotari. (mai mult…)

Despre strategie cu trainerii de la ISOC

Am impresia că mie îmi cam place să fiu elev. După facultate am zis că mă opresc. După master am zis că mă opresc. După IAA am zis că mă opresc. Apoi după fiecare curs, workshop, training, conferinţa la care am participat, am zis că nu mă mai opresc. Drept urmare, să vă spun ce se întâmpla pe 6-7 iunie şi poate ne întâlnim pe acolo. (mai mult…)

Piraţii din Caraibe. Varianta pe velier.

În cazul în care mai este cineva care nu ştie, mâine, pe 25 mai, se lansează “Piraţii din Caraibe – Răzbunarea lui Salazar”. De abia aştept să văd filmul, mai ales că, pe lângă Johnny Deep, acum îl avem şi pe Javier Bardem, de care, trebuie să recunosc că mi se cam făcuse dor. (mai mult…)

“Secretul tău” şi una din luptele mele.

“Secretul tău” este o poveste despre pierdere și regăsire, despre căutare și despre lupta cu cei din jurul tău, pentru ce este în interiorul tău. Este o poveste despre suflete, ca niște oceane și comorile sau pericolele care sunt ascunse în ele. O poveste despre lumea de acum, o lume în care oamenii nu vorbesc între ei, ci despre ei. O lume în care oamenii nu văd, ci se văd doar pe ei. O lume în care se strigă recorduri, dar nu se depășesc limite proprii, o lume în care se minte încă de la “adevărul este că…”, spune Cornel ILIE, liderul trupei Vunk.

Cuvintele lui Cornel Ilie vin la fix după ce, în ultimele câteva săptămâni tot discutam cu câţiva prieteni despre noi cei de acum versus noi, de acum 5-10 ani. Şi uite aşa am ajuns să mai facem câte o introspecţie şi să ne amintim cum eram, cum gândeam, ce făceam şi cum am evoluat, maturizat, experimentat, învăţat.

Stăteam să mă gândesc la Andra de acum 5 ani şi la ce lupte am mai dat, eu cu mine, în timpul ăsta. Cred că cea mai grea luptă din anii ăştia a fost a mea cu orgoliul propriu. Sună atât de ciudat şi totuşi pot să vorbesc atât de uşor despre asta, acum. În timp ce acum 5 ani eram atât de încăpăţânată, atât de orgolioasă, atât de “eu cred că am dreptate, eu ştiu mai bine, eu vreau aşa sau nu vreau deloc”.

Ştiţi persoanele alea care au impresia că toată lumea ar trebui să se învârtă în jurul lor şi dacă nu se întâmplă îşi iau jucăriile şi pleacă? Ştiţi persoanele alea care au impresia că le ştiu pe toate, ca ideile lor sunt cele mai bune şi dacă cineva nu este de acord închid orice fel de discuţie? Ştiţi persoanele alea care nu vor să se adapteze niciunei situaţii? Ştiţi persoanele alea care merg pe principiul “ori ca mine, ori deloc”? Ştiţi persoanele alea care preferă să aibe dreptate, chiar dacă nu au, care preferă să se certe în loc să facă debate constructiv şi care preferă să rămână singure decât să accepte că există păreri diferie şi oameni diferiţi? Ei bine… aia eram eu până acum 5 ani.

În ultimele câteva săptămâni am stat să mă uit puţin în urmă şi mi-am dat seama cât de mult mă oboseam singură. Mi-am dat seama cât de incăpăţânată şi închisă în propriile păreri eram. Mi-am dat seama că la un moment dat ajungem să înţelegem exact ce înseamnă “eu sunt mai mare şi am trecut prin ce ai trecut tu”. Mi-am dat seama de o grămadă de lucruri, the hard way, bineînţeles. Mi-am dat seama atunci când s-au întâmplat nişte lucruri care efectiv au târât cu mine pe jos şi m-au făcut să văd cum e şi de partea cealaltă. Pentru că, aia e… aşa ne place unora să învăţăm. The hard way.

O să detaliez treburile astea altă dată. Că acum e vineri şi ar trebui să ne bucurăm de weekend. V-am spus povestea asta pentru că pe 25 mai, la Sala Polivalentă, trupa Vunk pune în scenă unul dintre cele mai grandioase show-uri ale unui artist român, “Secretul tău”. O poveste inspirată din lumea lui Jules Verne, o scenă într-un submarin pe fundul unui ocean, creaturi din alte lumi, costume sofisticate, coregrafii inedite şi, pentru prima dată, un rol principal feminin, Raluka.

Şi dacă vă plac poveştile, aş vrea să vă trimit eu la povestea lor. Am 5 invitaţii duble pe care vreau să vi le dau. Tot ce trebuie să faceţi este să lăsaţi un comentariu mai jos în care, cu sinceritate, să îmi spuneţi care a fost cea mai grea luptă pe care aţi dat-o voi cu voi şi ce aţi învăţat din asta. Poate mă ajută şi pe mine, poate îi ajută şi pe alţii.

Concertul este pe 25 mai, iar pe 23 mai, după amiază, o să aleg 5 poveşti de la care am ceva de învăţat. Nu uitaţi să lăsaţi adresa corectă de mail ca să vă pot anunţa.

Weekend de poveste să aveţi!

Cu toţii suntem invincibili. Până nu mai suntem.

Sâmbătă seara, în avalanşa din Retezat, au murit doi copii. Unul de 13 şi altul de 12 ani. Întâmplarea nefericită, dar plină de comentarii (pentru că şi dacă erau doi copii anonimi, era la fel de nefericită) face că, cei doi să fi fost campioni europeni/ mondiali la alpinism. (mai mult…)

Prietenii mei cam practică inconştienţa

Este pentru prima oară cănd îmi dau cu părerea, în scris, pe internet. Am şi eu blog, numai că al meu este cu poveşti despre călătorii. N-am vrut să fac cum face toată lumea. Am vrut să fiu autentică şi să nu mă apuc să-mi dau cu părerea despre oameni şi cum sunt ei, cum trăiesc şi, mai ales, despre cum greşesc. Dar, vai, căt de departe sunt de asta! (mai mult…)

“La mulţi ani” în secţia de oncopediatrie

Ieri am fost la o petrecere cu tort la Marie Curie. Spitalul Clinic de Urgenţă pentru copii Marie Curie. I-am aniversat pe Maria şi pe Vladut şi a fost gaşcă mare la petrecere: Alexandra (petrecăreaţă de ani întregi), doamna doctor, doamnele asistente, câţiva părinţi şi, bineînţeles, ceilalţi 16 colegi de palier ai sărbătoriţilor. (mai mult…)

Psihopaţii de pe facebook

N-am mai scris de ceva timp un post nervos. Dar din când în când, e cazul. Nu-mi place să arăt cu degetul spre oameni, însă unii chiar trebuiesc trebuie arătați, catalogați, apoi închiși și tratați. Chimic.

Zilele astea, s-a mai gândit un dement  băiat să își dea cu părerea. (mai mult…)